Vecinătăţi pe Valea Secaşelor

0
Want create site? Find Free WordPress Themes and plugins.

Comuna Apoldu de Jos –Judetul Sibiu

Prof.Gabriel Demeter

I.Vecinatatea este forma de organizare majora care a rezistat în timp si spatiu. Ea apare ca o institutie cruciala a societatii transilvanene în ansamblul ei. Dupa cum o arata numele Vecinatatea este o asociere între vecini, dupa criteriul strict al contiguitatii spatiale: toti locuitorii majori ai unei strazi erau uniti si organizati într-o Vecinatate. Daca strada era prea mare, ea se împartea în mai multe vecinatati. Vecinatatea reunea sub conducerea unui „tata de Vecinatate”, ales democratic, pe toti locuitorii casatoriti, sau la împlinirea vârstei de 24 de ani. Femeile apartineau Vecinatatii prin sotii lor.

Stephan Ludwig Roth a definit Vecinatatea (Nachbarschaften) în felul urmator: „Vecinatatea este o comunitate frateasca, teritoriala, a carei membrii care beau din aceeasi fântâna, stau de garda în timpul noptii pentru securitatea tuturor, îsi construiesc împreuna casele, se comporta ca si rudele în cazul ivirii unei boli sau catastrofe, se odihnesc pe acelasi catafalc, îsi sapa mormintele, îsi conduc pe ultimul drum mortii, la sfârsitul înmormântarii îsi cinstesc împreuna pe cei care i-au parasit, apoi, din devotament, au grija de vaduv sau vaduva si de copii ramasi orfani”1.
Vecinatatea este un fel de familie mai mare, un sat mai mic în care „vecinii” trebuie sa se încadreze mai întâi în legile strazii si apoi în legile satului. Exista anumite legi nescrise de buna cuviinta, de purtare si de ajutor.
Functiile cele mai importante ale vecinatatilor au fost: ajutorarea reciproca, pastrarea si transmiterea traditiilor sasesti, îndrumarea proceselor de socializare, controlarea relatiei cu biserica. Cu secole în urma, vecinatatile au jucat un rol important si în pastrarea sanatatii si a igienei, caci interziceau, în timpul epidemiilor, intrarea strainilor pe teritoriul lor.
Vecinatatea vegheaza asupra bunurilor comunitare si stabileste normele de comportare si repartizeaza sarcinile si stabileste drepturile în interesul ei. Drepturile si îndatoririle erau precizate în scris prin statut.

Registrul de procese-verbale al unui vecin

Registrul de procese-verbale

 

 În regulamentul scris sau nescris al Vecinatatilor sasesti din trecut, un loc important a fost ocupat de onestitate, onoare si cinste, credibilitate. Vecinatatile sasesti îi pedepseau pe cei care au încalcat regulamentul (erau aspru pedepsiti alcoolicii, cei care înjurau, furau). Pedeapsa era amenda sau interzicerea de a participa la sarbatori împreuna cu vecinatatea.
La sasi – apoi la români – toti membrii comunitatii apartineau unei Vecinatati. Neapartenenta la Vecinatate era echivalenta cu „moartea sociala”.
Intrarea în Vecinatate se facea si se mai face dupa un întreg ritual. Primul demers este adresarea unei cereri tatalui de Vecinatate, cerere ce trebui aprobata prin vot de catre toti membrii. Cel admis trebuie „sa plateasca” dând de baut adunarii (3-5litri de vin).
Iesirea din vecinatate duce la pierderea dreptului de proprietate asupra bunurilor cumparate, precum si a banilor strânsi din cotizatia anuala si a ajutorului dat la nunta si înmormântare.
Vecinatatea este condusa (la sasi, dar si la români) de un Tata de Vecinatate (Noberhann), un ajutor al Tatalui si uneori este prezent si casierul. Alegerea Tatalui de vecinatate se face anual, dar sunt situatii în care a ramas Tata de Vecinatate 5-7 ani. Sarcinile Tatalui de Vecinatate variaza de la o Vecinatate la alta. În general el gestioneaza zestrea Vecinatatii (vesela, uneltele de înmormântare) si fondul Vecinatatii, strânge banii de petreceri, organizeaza petrecerile, stabileste si încaseaza amenzile, tine legatura cu celelalte vecinatati si cu Primaria.
Foarte importanta era „lada de Vecinatate” în care erau pastrate statutul, evidenta activitatilor, situatia detaliata a veniturilor si cheltuielilor. Deschiderea lazii se facea doar în prezenta tuturor membrilor si marca începutul si sfârsitul unui ciclu de activitate.
„Nimeni nu avea voie sa întârzie la acest moment (era amendat daca întârzia), nimeni nu avea voie sa paraseasca încaperea sau sa fumeze în timp ce lada era deschisa”2.
Adusa de sasi odata cu, colonizarile din secolul al XII-lea si al XVII lea, Vecinatatea, prezenta si astazi în Transilvania, poate parea o forma istorica depasita, vestigiu al unor epoci revolute. Departe însa de a fi „o fosila vie”, ea este o forma de organizare sociala extrem de receptiva la transformarile sociale. Dupa stilul scrisului din procesele verbale redactate cu ocazia sedintelor se poate recunoaste contextul politic în care acestea s-au desfasurat(în anii 50 sunt adresari în termeni de „tovarasi”).

Lada de vecinatate cu capacul deschis In interior vesela vecinatatii. folosita pentru asezarea copârseului (sicriu) in mormântul din progadie(cimitir).

Pe lada vecinatatii- hardazaul (frânghie groasa, lunga si rezistenta)

În cele ce urmeaza ma voi referi la vechile si noile forme de vecinatate din Depresiunea Apold-Miercurea. Este sigur ca în aceasta depresiune au fiintat vecinatati ale sasilor si românilor în localitatile: Apoldu de Sus, Apoldu de Jos, Dobârca si Miercurea Sibiului.

II. Comuna Apoldu de Jos se afla în partea de Sud-Est a Podisului Secasului, în Depresiunea Apold Miercurea strabatuta de pârâul Secas. Se învecineaza cu localitatile Amnas, Aciliu, Apoldu de Sus, Miercurea Sibiului, Ludos si Sângatin3.
În ceea ce priveste istoria comunei Apoldu de Jos se poate crede ca oamenii primitivi din paleolitic au trait si în aceasta zona, chiar daca nu exista material arheologic pentru a sustine aceasta ipoteza (descoperiri facute deocamdata la Ocna Sibiului si Turnisor). Pentru neolitic exista mai multe marturii arheologice conservate la Muzeul Brukenthal care pot sustine faptul ca a existat o asezare neolitica pe dealul „sub Potca” de la Apoldu de Jos4. În epoca bronzului, asezarile din zona Sibiului apartin culturii Cotofeni si Wietenberg. Atât epoca bronzului cât si cea  a fierului sunt slab reprezentate pentru zona Apold-Miercurea. Faptul ca au locuit dacii aici este dovedit de descoperirea unui mormânt de incineratie între Apold si Miercurea. Nu este identificata aici vreo asezare dacica, dar a existat un mare numar de asezari dacice subordonate centrului dacic de la Tilisca în care intra cu siguranta si Apoldu de Jos. În secolul I î. Hr. ajung în zona aceasta produse de factura romana. La Apoldu de Jos a fost descoperita o moneda greceasca si mai multe monede romane de pâna la cucerirea romana5.
Pentru perioada romana urmele arheologice sunt numeroase. Istoricul si arheologul D. Tudor vorbeste de existenta unui castru militar supravegheat de soldati din Legiunea a XIII-a Gemina. Cu ocazia unor lucrari agricole s-a descoperit în 1968, în „Capul Alpoldului” o portiune de 80 m din drumul roman, drum paralel cu Valea Apoldului. În anul 1909 s-a descoperit un tezaur monetar, format din 206 monede (denari romani).
În perioada prefeudala nu este pomenit Apoldu de Jos în documentele maghiare, dar apare ducatul Amnasului care a cuprins mai mult ca sigur si localitatea aceasta.
Toponimicul Apold apare pentru prima data într-un document medieval în anul 1288, dat în Brasov de catre Regele Ungariei Ladislav IV Cumanul prin care se restituiau Episcopiei Transilvaniei dijmele din comitatul Ugacea. În acest act Parohul Decan de Apold trebuia sa depuna marturie. Nu exista unitate de vederi în legatura cu originea toponimicului. Se poate sa fii derivat de la un nume de persoana Appold, sau de la substantiv comun de origine slava „POLJIE” care înseamna „câmp” (e însa greu de crezut ca sasii sa fi preluat numele slav pe care sa-l rosteasca dupa fonetismul lor). De-a lungul timpului numele localitatii a aparut sub mai multe forme Apold(în actul din 1288), Apoldya Inferior(în documente din 1299), Apoldt(în 1508),Nyders polt(1523), Kiss-Apold(1733),Apoldia Minor(1839) si Apoldul de Jos astazi – Kleinpold fata de Grosspold – Apoldu de Sus sau Apoldu Mare.
Sunt doua opinii ce se disting cu privire la originea numelui: germana si slava. Originea slava este sustinuta de Gustav Kisch care afirma ca denumirea Apold este un cuvânt compus din trei unitati lingvistice si prepozitia „a” care înseamna „pe”, din substantivul „apol” care înseamna câmpie si sufixul toponimic „d”. Traducerea ar fi „satul de la câmpie”. Pentru originea germana se crede ca este un nume de persoana derivat, probabil din Adelband, întrebuintat în forma Apolda si în Germania si unde este întâlnit ca nume de familie si ca nume de localitate6. Daca avem în vedere ce spune lingvistul Iorgu Iordan si anume ca un sat îsi trage numele, în majoritatea cazurilor, de la stapânul satului de la întemeietorul sau, atunci numele localitatii Apold este derivat de la numele greavului care a întemeiat localitatea.
Nu este sigur momentul colonizarii sasilor aici, dar se stie ca la 1224 sasii locuiau aici, în Unterwald, adica în teritoriul localitatilor Orastie, Sebes, Vingard, Boz, Gusu, Câlnic, Miercurea, Gârbova, Apoldu de Sus, Apoldu de Jos, Amnas, Dobârca, Ludos, Cunta, Cut din care a disparut azi, aproape de tot, populatia germana.
Sasii veniti în Apold de Jos au gasit aici un loc ce oferea toate conditiile pentru viata de agricultor si au asezat satul în vale si pe considerentul ca agricultorul trebuie sa mearga în sus cu carul gol si înapoi, spre sat, cu carul plin. Ei au facut parcelarea terenului pentru casa si gradina (aproape egala aprox. 400 stânjeni patrati, adica aprox. 1430 de metri) si au trasat strada principala, „Strada Mare” si apoi, când populatia a crescut, s-a trasat una paralela cu aceasta. A fost printre cele mai mari localitati din zona. La 1508, cu ocazia primei conscriptii numarul familiilor se ridica la 36, plus un preot.
Comunitatea sasilor asezata aici a beneficiat de privilegiile acordate sasilor de catre regii maghiari, fapt confirmat de „Bula de aur a sasilor” (Dilpoma andreiana din 1244).
La întemeierea satului de catre colonistii sasi nu au fost acceptati în comunitate românii. Acestia s-au retras în munti sau macar înafara vetrei satului. Dupa 1447 (în urma unui act semnat de Iancu de Hunedoara) sasii îi vor atrage pe români în sat folosindu-i ca slugi. Dupa vreo suta de ani în toate gospodariile sasesti erau slugi românesti, iar la sfârsitul secolului XVI, (dupa cum spune Sextil Puscariu în „Contributii istorice privitoare la trecutul românilor de pe teritoriul craiesc” – 1913) românii devin majoritari7.
În prima jumatate al secolului al XVII-lea a avut loc procesul de înlocuire a populatiei sasesti cu cea româneasca. Dupa unii istorici oastea lui Mihai Viteazul ar fi provocat distrugeri mari localitatilor Apoldu de Jos, Ludos si Topârcea pentru faptul ca locuitorii sasi din aceste localitati au luptat împotriva voievodului român la 28 octombrie 1599. In anul urmator M. Viteazul va înlocui cu români populatia saseasca pierita sau fugita din aceste sate. S-ar putea ca depopularea Apoldului de Jos de sasi sa se fi facut prin retragerea lor în alte localitati unde populatia sasesca a ramas compacta8.
În lucrarea amintita, S. Puscariu pomeneste Bungardul si Apoldu de Jos unde nu a mai ramas urma de sasi.
Anul 1656 este primul în care toti membrii administratiei sunt români. Administratia româneasca a comunei Apoldu de Jos s-a integrat în sistemul administrativ al scaunului Miercurea si al Universitatii sasesti.
Daca în 1850 din 2104 locuitori doar o familie era de sasi în 1930 din 2292 locuitori, 6 erau sasi, în anii ’50 era o familie de sasi veniti  din Amnas ca lucratori la Primarie (îngrijitori la taurii comunali), în 1977 toti locuitorii erau români9.
Pâna în secolul XVI-lea nu exista documente cu privire la locuinte. De la începutul sec XVI locuintele si alte constructii încep sa fie construite din piatra. Ansamblul arhitectural era compus din locuinta cu mai multe camere dispuse una dupa alta. Sub una, sau doua camere erau pivnita cu intrarea protejata printr-o constructie suplimentara numita „gârlici”. Perimetrul curtii se încheia prin poarta boltita la strada si legarea ei de casa vecinului. În spatele curtii: grajdul si sura. Astfel fiecare curte era (si este si astazi) o fortareata. Astazi casele sunt construite din caramida si neaparat acoperite cu tigla.
Vorbim de o localitate care este rodul unei psihologii speciale în centrul careia sta sentimentul solidaritatii, al faptului ca este menita sa reziste în timp mai mult decât o generatie-doua. Din acest punct de vedere, localitatea Apoldu de Jos face parte dintr-o unitate geografica si etno – culturala care reprezinta o simbioza a zonei Marginimii cu cea a vailor Secasului si Sebesului, preluând din fiecare elemente de afirmare a personalitatii sale. Este o zona în care traditia s-a pastrat si s-a transmis de-a lungul timpului pâna azi. Comuna Apoldu de Jos a fost locuita în permanenta de o populatie româneasca (din sec XVII) cu oameni vrednici, buni gospodari, care-si respecta cuvântul dat, punctuali, religiosi. Si astazi localitatea este foarte curata, cu strazile si casele bine îngrijite. Mândrii de traditiile lor, le pastreaza si astazi. Sunt obiceiuri legate de sarbatori din calendarul ortodox: Craciun, Boboteaza, Paste, Postul Mare, etc.
Un obicei frumos si interesant este cel legat de Sf. Toader (în sâmbata dinaintea Postului mare) când fetele se „prind varuta” (un fel de frati de cruce). Fetele (adolescente) merg la casa uneia dintre ele si, în gradina, pun într-un pom niste colacei (numiti bradulet). „Pomul e scuturat, braduletii cad si ele îi culeg. Apoi îi manânca cu grâu fiert amestecat cu miere. Ele vor fi alaturi toata viata la bine si la rau (mai mult ca niste rude de sânge)”. În timp ce se prind de mâini, în cerc si se învârtesc în jurul pomului, rostesc:
„Cu cine te prinzi varuta?
-Cu tine si cu Dumnezeu!
Sa-l luam pe Iuda de-un picior,
Sa-l tâpam în parau.
Paraul s-o bulbucat,
Iuda s-o necat!10”

Apare aici ideea de tradare si credinta (Iuda, ucenicul lui Iisus l-a tradat pentru 30 de arginti).

III. Adusa de colonistii sasi vecinatatea a avut pâna la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial un rol activ în viata comunitatii. Functiile cele mai importante au fost: ajutorul reciproc, pastrarea si transmiterea traditiilor sasesti sau românesti dupa caz si controlarea relatiilor cu biserica. Vecinatatile aveau un rol activ în pazirea pe timp de zi si de noapte a strazilor, ogoarelor, viilor si padurilor, ba chiar si în privinta pastrarii sanatatii publice. Cea mai veche si cea mai persistenta functie a vecinatatilor, împartasita în trecut cu breslele si societatile de înmormântare, este fara îndoiala organizarea înmormântarii celor decedati.
În Apold asa cum am aratat, la începutul secolului al XIX-lea mai era doar o familie de sasi, iar dupa al doilea razboi mondial nu mai era nici o familie, dar vecinatatea nu a disparut. Ea a fost deja demult preluata de la sasi. Sa nu uitam ca în satele din zona Miercurea, Dobârca, Amnas si Ludos au fost vecinatati sasesti chiar pâna în anii ’80 (când o mare parte dintre locuitorii sasi au plecat în Germania). Astazi rolul vecinatatilor apolzene se reduce doar la cel al înmormântarii.
În Apold au fost si sunt si azi 624 numere de case cu 20-21 de vecinatati cu aproximativ 20 de case de vecinatate. Vecinatatile sunt organizate pe strazi: Ulita Mare, Ulita Noua, Ulita din Jos, În Unghet, În Godârlau, Peste Pod, În Cânechi, Pe Deal, În Balta, La Gara, Sub Potece.
Vecinatatea detine câteva obiecte simbolice: tabla de convocare, lada vecinatatii si steagul. În lada vecinatatii se pastreaza statutul, stampila, procesele verbale, cotizatiile platite. Pe lânga acestea apartin vecinatatii obiecte uzuale folosite în viata de toate zilele sau în ocazii: mese, banci, vase, vesela si accesorii pentru înmormântare. Toate acestea au fost cumparate de membrii vecinatatii. Daca se întâmpla sa strice vreo oala trebuie ca cel care a luat-o pentru înmormântare sa cumpere alta. Primirea si predarea obiectelor se face în prezenta cuiva din vecinatate si se scrie starea în care se afla. Toate aceste înscrisuri (un fel de procese-verbale) se tin de catre tatal de vecinatate. Obiectele de folosinta se cumpara dupa ce se discuta în vecinatate. Se noteaza suma cu care s-a contribuit la procurarea lor. Daca cineva refuza sa plateasca nu poate folosi vasele, fetele de masa sau  tacâmurile, la botez, nunta sau înmormântare.
În urma cu 40-50 de ani în perioada 15 august – 1 septembrie a fiecarui an, vecinatatile pregateau caile noi de acces spre locurile din padure asa cum stabilea ocolul silvic. De asemenea în perioada secerisului si a treieratului (îmblatit) vecinatatile îsi programau zilele în care sa se desfasoare aceste activitati pentru fiecare familie în parte.
În timpul iernii si mai ales de sarbatori barbatii din vecinatate se întâlneau (azi mai rar) pentru a petrece cu un pahar de vin si „cu povesti”. Pâna prin anii ’70 femeile se întâlneau la sezatori si de sarbatori. Ele faceau pe rând scoverzi, croapine (gogosi) si clatite.
Popa I. Nicolae – Albei, pensionar de 85 de ani, cantor la biserica din comuna a fost tata de vecinatate chiar 7 ani la rând, desi regula este ca functia sa fie ocupata un an si, în mod exceptional, doi. Fiind un barbat inteligent, inventiv si bun organizator a fost ales de 7 ori la rând. Din pacate, spune domnia sa, rolul vecinatatii, se reduce astazi la înmormântare, când este nevoie de 14 barbati din vecinatatea din care este cel decedat (6 barbati care duc sicriul, 2 barbati pentru cele doua scaune folosit în timpul opririlor, 2 pentru prapuri, si patru pentru sapatul gropii). Daca cine trebuie sa participe nu poate sa efectueze unul dintre aceste lucruri, fiind în vârsta sau bolnav, trebuie sa gaseasca o persoana care sa îi tina locul. Sunt acum multe femei vaduve care trebuie sa îsi gaseasca un barbat dintre rude, vecin sau prieten care sa completeze numarul de 14 la înmormântare. Sapatul gropii este una dintre sarcinile principale ce revine fiecarui barbat dintr-o familie membra a vecinatatii. Îndeplinind aceasta obligatie, fiecare barbat asigura membrilor familiei sale gratuitatea acestui serviciu când va fi cazul. Vecinatatea asigura si constituirea cortegiului cu rudele si prietenii decedatului. Vecinatatea participa la masa de dupa înmormântare si la „cina” de a doua zi.
Un alt tata de vecinatate bun organizator, un barbat carismatic si familist convins a fost
Gheorghe Preda – Moca (Fie iertat !), care a primit aceasta functie mai multi ani la rând.
Fata de alte localitati din jur din care în anii 80 au plecat multi tineri la oras, chiar daca s-au angajat în întreprinderile din Sibiu au facut naveta cu trenul. Astfel nu s-a petrecut o întrerupere în activitatea vecinatatilor.
În localitati ca Miercurea si Cristian s-au înfiintat vecinatati noi dupa 1990. Apartenenta la o vecinatate noua se face nu numai dupa apropierea spatiala, ci si în functie de profesia membrilor si pe baza de prietenie.
Ca si în vecinatatile vechi exista si acum un ritual de intrare: adresare unei cereri scrise, aprobarea ei cu majoritate de voturi, plata unei taxe de înscriere, si obligatia de a da de baut adunarii trei – cinci litri de vin. Excluderea din vecinatate este determinata de nerespectarea regulilor. Nu exista sa nu platesti, sau sa nu îndeplinesti o datorie caci ”îi” rusine. Este deci o sanctiune social-morala11.

IV. Concluzii. De ce se mentin vecinatatile? De ce noii veniti în satele din depresiunea Apold – Miercurea, se reunesc în vecinatati?
Printre motive gasim nevoia de „a fi” si de „a actiona” împreuna nu numai informal, dar si în forme pe care bastinasii sa le recunoasca. Ca forma de organizare sociala exprima solidaritatea, nevoia lui „a fi” cu ceilalti si sustine ajutorarea, nevoia lui „a face” împreuna cu ceilalti.

Did you find apk for android? You can find new Free Android Games and apps.
Distribuie.

Despre Autor

Lasa Un Comentariu