Ucraineanul din Hințești

0
Want create site? Find Free WordPress Themes and plugins.

În imediată apropiere a municipiului Pitești, odată ce urci dealul spre Smeură, se află ascunsă între pâlcurile de pădure localitatea Hintești unde familia Onesciuc a creat, în jurul propriei locuinţe, un univers boem ce conţine şi elemente specifice satului ucrainean.

Inginer electronist de profesie însă cu suflet de origine slavă, Emilian a aterizat din Gura Humorului via Bucuresti. Odată ce s-a decis să se retragă definitiv din capitală prăfuită a României într-un loc de poveste ale cărui file le scrie în fiecare zi cu o pasiune debordantă.

Emilian a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări pe care le publicăm cu plăcere în speranţa că cei care ne citesc să ia contact cu ceea ce înseamnă multiculturalismul şi cum reuşeşte acesta să apropie oamenii indiferent de origine, rasă, religie, etnie sau cultură.

Emilian, pentru început vreau să ne spui cât de ucrainean te simţi?

Emilian: Într-atât încât să mă gândesc în fiecare zi la drama prin care trece poporul ucrainean din 2013 încoace, din cauza războiului din Donbas, care a curmat până în prezent vieţile a peste zece mii de oameni.

Aş vrea să pot face mult mai mult decât a mă gândi la cei care lupta pentru ţară. În 2014, citind pe internet despre calvarul celor peste 1 milion de refugiaţi din estul Ucrainei am contactat ambasada Ucrainei la Bucureşti deoarece, în urmă discuţiilor cu soţia mea – care îmi împărtăşeşte sentimentele, ne-am oferit să cazăm nişte refugiaţi. În final nu a fost nevoie. Trecând peste asta, am crescut într-o familie unde se vorbeşte limba ucraineană, se ascultă muzică ucraineană, se discuta despre istoria acestei ţări. Bunica Babusia îmi citea când eram foarte mic „Snihurochka”, „Les Meketa” şi alte poveşti minunate.

Până la 3 ani, când am mers la grădiniţă, nu am vorbit decât în limba ucraineană. Vorbesc, citesc şi scriu fluent în această limba, ceea a condus, de exemplu, să fiu ales să susţin nişte cursuri la Kiev, în 2007. Sunt mândru de faptul că rădăcinile mele aparţin unui popor puternic, care a înfruntat vitregiile istoriei timp de sute de ani.

Spune-ne ceva despre părinţii, bunicii, despre familia ta.

Emilian: Provin dintr-o familie de intelectuali ucraineni din Bucovina. Bunicii mei au avut familii numeroase, aşa cum era pe vremuri. De-a lungul timpului, că urmare a vremurilor grele prin care a trecut această zona a Europei, o bună parte a rudelor mele s-a împrăştiat în toată lumea, din Franţa şi Anglia până în Canada.

Părinţii mei au trăit şi ei drama colectivă a refugiaţilor din nordul Bucovinei. Bunicii materni au primit ordin de evacuare şi au trebuit să părăsească locuinţa în 2 ore. Mama avea atunci 11 luni. Toate astea s-au întâmplat iarnă. Au călătorit cu trenul de marfă 3 săptămâni iar bunicul meu cobora în gări să caute lemne că să încălzească vagonul cu care se deplasau.

În cele din urmă au ajuns în Banat unde mama a şi crescut până în adolescenţă.

Acolo bunicul meu a reuşit să pună pe picioare o mică farmacie sătească, ce a fost după puţin timp naţionalizată.

Bunicul din partea mamei, Darii Lahaden, a fost înrolat în armata austro-ungară la vârstă de 17 ani. A căzut prizonier şi a muncit 3 ani pe plantaţiile din Italia, unde a învăţat limba italiană. După terminarea războiului s-a întors în ţară, a terminat liceul, după care a revenit în Italia unde a absolvit facultatea de farmacie din Modena. Părinţii mei păstrează diplomă de absolvire, scrisă pe o coală mare de pergament, în limba italiană. Era pasionat de plante medicinale şi îşi prepară singur tincturi şi alifii. Îmi amintesc că în bucătărie aveam un dulap în care pe un raft erau pungi cu ceaiuri, toate inscripţionate în limba latină. De mic am ştiut de Flores tiliae, Basilicum şi Chamomille. Soţia lui, Sofia, a fost o femeie deosebită. Toţi cei care au cunoscut-o, inclusiv soţia mea, i-au păstrat o amintire vie.

Părinţii tatălui meu au abandonat o casă aproape finalizată, în Hotin, fiind mutaţi în interes de serviciu în Moldova, unde bunicul meu a profesat în câteva oraşe.

Bunicul din partea tatălui, Denes Onesciuc, a fost profesor de educaţie fizică. A absolvit facultatea de profil din Bucureşti. A fost antrenor de handbal şi a participat că spectator la Olimpiada de la Berlin din 1936; acolo l-a văzut „pe viu” pe Adolf Hitler, cel care a deschis Jocurile Olimpice. Până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a fost şeful cercetaşilor din Hotin. În acesta calitate a avut onoarea de a-l însoţi pe Regele Mihai, care atunci era regent, cu ocazia vizitei acestui la cetatea Hotin. În arhiva familiei există fotografii de la acest eveniment. A fost pasionat de şah şi a fost scriitor şi poet. În satul lui natal din Ucraina, prin grijă tatălui meu şi a unui profesor de la Universitatea din Cernăuţi, i-a fost dezvelit un basorelief pe frontispiciul şcolii unde a învăţat bunicul meu. În oraşul meu natal, Gura Humorului, numele bunicului meu este gravat pe placă oamenilor de seama ai oraşului. Soţia lui Olesea a fost profesoară de geografie şi istorie.

Mama mea, Odarca, a absolvit facultatea de ucraineană-română din Bucureşti şi franceză-română din Iaşi şi a fost toată viaţă o profesoară apreciată şi respectată. Tatăl meu, Iarema, a absolvit silvicultura la Braşov. Este pasionat de filatelie şi fotografie şi este multiplu laureat al Festivalului Internaţional de Film şi Diaporamă „Toamna la Voroneţ” din Gura Humorului. De la el am moştenit şi eu pasiunea pentru fotografie.

Majoritatea rudelor mele au studii superioare şi au profesat în domeniile pentru care s-au pregătit. Am în familie un profesor universitar – Ioan Marusceac, care a fost şeful catedrei de analiză matematică a Universităţii Babeş Bolyai din Cluj, o pictoriţă – Odarca Kyselytsia – care a fost desemnată cea mai bună pictoriţă din Bucovina, un violonist în cadrul Filarmonicii din Cluj Napoca – Iaroslav Onesciuc, iar un unchi din Montreal, profesor de inginerie industrială la Universitatea Manitoba – Ostap Hawaleshka – a primit Ordinul Canadei, cea mai înalta distincţie acordată de statul canadian şi este preşedinte al Canada-Ukraine Foundation.

Părinţii mei s-au ocupat îndeaproape de educaţia mea. În primul rând pentru că şi-au dorit să facă din fiul lor un om de nădejde şi în al doilea rând pentru că, pentru o familie de refugiaţi, care nu are avere, singurul mod de a te propăşi este să fii un om instruit. Le datorez părinţilor mei faptul că, înainte de toate, mi-au inoculat convingerea că trebuie să fii un om serios şi cinstit şi să faci numai lucruri bune, astfel încât să nu îţi fie ruşine să priveşti în urma ta. Aceleaşi concepte i le-am transmis şi noi fetei noastre, Ioana Natalia.

Vorbeşte-ne despre coabitarea dintre români şi ucrainenii din Gură Humorului, locul unde te-ai născut şi ai crescut.

Emilian: Bucovina este o zona multietnică. Aici trăiesc de generaţii români, ucraineni, germani, polonezi, slovaci. În trecut au fost şi mulţi evrei, care au murit sau au emigrat în Israel. Toate aceste etnii convieţuiesc în armonie de sute de ani. În Gura Humorului nu sunt multe familii de ucraineni. În împrejurimi însă, da. Ucrainenii sunt oameni calzi şi ospitalieri şi din acest motiv coabitarea cu românii, la rândul lor omenoşi şi primitori, indiferent de care parte a graniţei, este foarte bună. În Gura Humorului s-a născut cunoscută scriitoare ucraineană Olha Kobylianska, al cărei nume îl poartă în prezent Teatrul Naţional din Cernăuţi. Prin colaborarea Consulatului Ucrainei la Suceava cu Primăria oraşului Gură Humorului a fost dezvelit bustul scriitoarei într-un parc central din oraş, care îi şi poartă numele.

Ce v-a determinat să plecaţi din Gură Humorului la Bucureşti şi prin ce întâmplare aţi aterizat la Hintesti?

Emilian: La Bucureşti am ajuns pentru că am urmat facultatea acolo. Am avut de ales între 2 centre universitare – Iaşi, cel mai apropiat, şi Bucureşti. Am ales la sfatul mamei, care, studiind în ambele oraşe, mi-a recomandat Bucureşti şi a fost foarte bine. Acolo m-am format profesional, acolo mi-am găsit sufletul-pereche şi acolo sunt cei mai buni prieteni ai noştri. La Hintesti am ajuns dintr-o întâmplare. Intenţionăm să ne mutăm din Bucureşti într-un loc pitoresc şi liniştit, dar nu luaserăm încă nici o decizie. Întâmplarea a făcut că soţia mea să cumpere un ziar, să citească un anunţ şi asta a fost tot.

Cum a apărut Boho Chic House?

Emilian: Ideea nu ne-a venit brusc, ci pot spune că „s-a copt”  în ani. Totul a pornit de la bucuria noastră nemărginită de a crea, cu mâinile noastre, lucruri frumoase. Va rog să nu o priviţi că lipsa de modestie, dar, în gospodăria noastră, cu excepţia casei propriu-zise, care a fost realizată de o echipa de constructori, în rest totul este făcut de mâna noastră: garduri, alei, porticuri, ziduri decorative, o cabană, un foişor, pergole, un cuptor din lut, grădina de flori, diverse piese de mobilier şi multe alte mărunţişuri.În esenţă, eu construiesc iar soţia mea decorează. Şi eu şi soţia mea suntem nişte romantici. Ne plac ungherele luminate cu o candelă, ne plac voalurile care unduiesc în bătaia vântului, ne plac balansoarele şi hamacele agăţate la umbră copacilor, ne plac locurile liniştite şi intime unde poţi citi o carte sau poţi savura aromă unei cafele, pe muzică lui Billie Holiday. Şi atunci am avut grijă să ne făurim un microunivers în care să ne simţim bine. Deseori ne gândim cu bucurie şi satisfacţie la faptul că unul din cele mai frumoase locuri în care am fost este chiar casă noastră. Cred că aşa ar trebui să gândească de fapt orice om despre propriul lui cămin. Nu aş putea locui într-o casă standardizată, impersonală, rece. Suntem înconjuraţi de sute de plante, avem animale jucăuşe care coabitează în deplină armonie şi care fac deliciul oaspeţilor noştri. Bineînţeles că primii care ne-au vizitat au fost prietenii, care, deşi ne cunoşteau foarte bine, au fost surprinşi şi încântaţi de ceea ce au găsit la noi. Denumirea de Boho Chic a venit la inspiraţia unei prietene foarte bune şi care la rândul ei este un decorator deosebit de talentat. Anul trecut am aflat despre un site de călătorii care îţi permite să cazezi şi să fii cazat gratuit în toată lumea. Mi-am făcut un cont. Ceea ce a urmat este una din cele mai frumoase experienţe pe care le-am trăit împreună cu soţia mea, dar nu este momentul să detaliez aici. Încântarea noastră vis-a-vis de această experienţă este foarte mare deoarece, prin nu ştiu ce mister sau poate datorită legii atracţiei, pagină noastră atrage oameni la fel că noi. Noi spunem întotdeauna că vizitatorii noştri vin în calitate de oaspeţi dar ne despărţim prieteni. Un domn de la televiziune care a făcut un reportaj la noi acasă a considerat că numele cel mai potrivit al emisiunii este „Locul care îşi alege oamenii” şi a avut perfectă dreptate. La început am primit cu încântare şi cu mirare în acelaşi timp exclamaţiile celor care ne treceau pragul, de genul „Este cea mai frumoasă casă în care am fost!”. În scurt timp aceste exclamaţii au devenit o obişnuinţă (Ancuţa mi-ar spune să nu mă mai laud, dar chiar aşa este). De curând am găzduit un cuplu şi l-am întrebat încotro se îndreaptă după ce va pleca de la noi. Răspunsul a fost: „Nicăieri. Nu suntem în tranzit, am venit special la dumneavoastră. Am văzut nişte poze, am citit review-urile şi am zis că trebuie să venim şi noi”.Este posibil să nu ajungem niciodată în Argentina, Taiwan, Israel sau China, dar „am gustat” puţin din aceste meleaguri prin povestirile oaspeţilor noştri. Conexiunea cu oameni din culturi atât de variate este un mod de a te autoeducă şi de a deveni mai tolerant şi mai lipsit de prejudecăţi. Mi-ar fi foarte greu acum să susţin nişte clişee rudimentare din cele cu care suntem obişnuiţi, în genul „Ruşii sunt aşa”, „Nemţii sunt altfel”, „Asiaticii sunt nu-ştiu-cum”, „Musulmanii sunt …” s.a.m.d. Cu toţii suntem oameni ai acestui pământ şi îmi este din ce în ce mai greu să înţeleg de ce unii dintre noi nu pot trăi în armonie cu ceilalţi.Când văd câtă ura şi răutate există în unele locuri de pe glob mă gândesc adesea că poate că singurul mod în care oamenii s-ar uni ar fi un pericol major comun, care i-ar face să se unească şi să treacă de meschinăriile care îi fac să fie astăzi învrăjbiţi. Probabil că oamenii sensibili simt armonia şi tihna din acest loc, indiferent de vârstă lor. Deşi aparţin altei generaţii – mult dezbătuţii „Millennials”, prietenii fiicei noastre sunt încântaţi şi ei de acest loc. Au fost deseori aici grupuri de 25-30 de tineri, în prezenţa cărora ne-am simţit minunat şi faţă de care nu s-a simţit diferenţa de vârstă. Au cântat, au lenevit, au gătit, au ras, s-au jucat cu animalele, au făcut foc de tabăra, au pus corturi, au visat. Le-am spus de la început că la noi regulă este că nu există nici o regulă, trebuie doar să aibă grijă să nu producă stricăciuni şi să nu deranjeze vecinii. Ne bucurăm că ne-am generat reciproc amintiri plăcute pe care le vom păstra cu grijă în sertăraşele sufletului. Visul mai vechi al meu şi al soţiei mele, că acest loc să devină unul în care să se adune şi să discute oameni deosebiţi, un fel de „şezătoare” contemporană, s-ar părea că s-a îndeplinit.

Ce oferă Boho Chic House?

Emilian: Putem găzdui 6 persoane, dar şi dacă întâlnim grupuri mai mari de turişti, care nu au pretenţii mari referitoare la confort, îi primim cu drag. Mă refer la faptul că, pe lângă camerele din casă, oaspeţii pot dormi în cabană, în camera ţărănească, în foişor, în hamace sau chiar şi în corturi. Vreau să construiesc o rulotă în stil hippie în care vor putea dormi 2 persoane. Iar locurile intime şi reconfortante, unde poţi bea o cafea, sunt nenumărate şi va invit să le descoperiţi singuri. Într-o seară aveam casă plină şi pe la ora 10 primesc un mesaj. Trei cehi care participau la Raliul Mongol rămăseseră în până cu maşina şi ne întrebau dacă le putem oferi un colţişor în care să doarmă; noaptea trecută dormiseră într-un lan de porumb. Lansaseră o întrebare publică în eter şi noi am fost singurii care le-am răspuns. I-am cazat la mezaninul cabanei, au dormit în saci de dormit, a două zi le-am oferit un mic dejun şi au plecat. Nu pot descrie cuvintele pline de recunoştinţă pe care ni le-au adresat la despărţire, ce frumos au scris pe internet despre această întâmplare neintamplatoare. Oare poate există ceva mai frumos? Avem acum nişte noi prieteni în Praga. „Cantitatea” de armonie din Univers a crescut un pic.

Povestiţi-ne pe scurt despre genul de turist care va trece pragul. Ce îi atrage şi cum va justificaţi succesul rapid?

Emilian: Numitorul comun al celor care ne aleg este spiritul liber şi dragostea de oameni. Ne aleg mai ales tinerii, nonconformişti, spontani, entuziaşti, călători pur-sânge în căutare de aventuri, pentru care o discuţie interesantă este mai atrăgătoare decât un „all inclusive”. De curând a fost la noi un grup de parizieni. L-am întrebat pe unul din ei de ce au venit la noi. „Păi se compară ce aveţi voi aici cu pereţii goi ai camerelor de hotel?”. Am ciocnit împreună un pahar de vin roşu de Tecuci şi l-am întrebat dacă mai vrea unul. A răspuns vesel „Bien sûr, je suis français!” Acest gen de turişti ne trece pragul. Avem destule exemple de turişti care au venit pentru o noapte şi au rămas încă o zi şi o noapte pentru că s-au simţit foarte bine. Un argentinian care călătoreşte prin lume de 6 (şase) ani a spus că va scrie o carte în care va prezenta, pe lângă impresiile de călătorie, câte o reţeta tradiţională din fiecare ţară pe care a vizitat-o. După ce a mâncat la noi varză murată după reţeta bucovineană, exclamând într-una „Mmmm! Very good!”  m-a rugat să îi traduc reţeta în engleză, ca să o publice în viitoarea lui carte. Acelaşi argentinian ne-a povestit despre băncile alimentare şi despre „dumpster diving”, modul în care poţi mânca gratis în Occident. Un italian de lângă Roma m-a ajutat să repar toporul vecinei şi să construiesc pentru soţia mea un rond de flori, din cărămidă şi din nişte cahle de la o sobă veche. A ieşit superb. A fost atât de încântat! Era în drum spre Maramureş, de care s-a îndrăgostit după ce a citit cartea lui William Blacker, irlandezul care locuieşte de peste 20 de ani în nordul ţării noastre. Venise cu autostopul din Italia, dar avea în rucsac cartea despre Maramureş. Când ne-a citit din ea avea lacrimi în ochi. Am găzduit o noapte un bosniac de 2,05 m, care face un turneu cu bicicleta până în Japonia. În fiecare zi postează pe Facebook jurnalul zilei anterioare. Mi-a spus că are un program foarte strict, pentru că dacă nu ajunge până la o dată anume în podişul din Asia Centrală, începe perioada furtunilor, ceea ce îi poate compromite călătoria. A stat la noi un ucrainean vesel, de 22 de ani, care ne-a povestit cum a călătorit o luna prin Europa cu 20 de Euro. Dar ne-a povestit totodată despre o mama din oraşul lui care a sunat la fiul ei, de 20 de ani, voluntar pe frontul din Donbas. Telefonul a sunat, a tot sunat, iar la un moment dat o voce străină i-a comunicat vestea cea îngrozitoare: fiul ei, cu care discutase de curând, fusese omorât cu câteva minute mai devreme. Musafirul nostru avea în rucsac o punguţă cu nişte cereale măcinate, împachetate cu grijă de mama lui, din care îşi prepară zilnic „kasha”, un aliment sănătos şi hrănitor. Un scoţian a venit cu bicicletă de la izvoarele Dunării, din Munţii Pădurea Neagră, în intenţia de a ajunge în Delta Dunării. La Turnu Severin s-a răzgândit şi a virat spre Piteşti şi apoi spre Bucureşti. L-am întrebat ce va face în Bucureşti, încotro se va îndrepta mai departe. A spus că încă nu ştie; are de ales între Japonia şi Brazilia … Şi bicicleta? O s-o vândă. Cui? Încă nu are un cumpărător. Perfect; i-am cumpărat-o eu. O tânăra de 1,45 m din Taiwan a stat la noi două zile şi ne-a povestit cum a făcut autostopul din Taiwan până în Anglia. Ne-am amuzat copios când ne-a spus că la plecarea din ţară natală avea 35 de kg iar acum are 43, pentru că toată lumea o îndoapă cu mâncare, văzând-o atât de mică. Îi raportează zilnic mamei ei, pe Facebook, unde este, cum îi merge, la cine stă peste noapte, şi câte zeci de grame s-a îngrăşat. De la noi pleca în Iran iar soţia mea i-a făcut cadou 2 eşarfe pe care să le folosească pe post de hijab. De curând am găzduit 4 persoane, dar în ziua sosirii lor a trebuit să plecăm de acasă. Întâmplarea a făcut că atunci să se strice flotorul de la toaletă şi nu am avut timp să îl repar. Le-am lăsat „instrucţiunile de folosire” a casei, în care i-am rugat să închidă apa când pleacă şi să nu cumva să uite vreo pisica în casă. Când i-am sunat înainte de plecarea lor mi-au spus că s-au ocupat de pisici şi au încercat să repare şi flotorul. Turiştii vin la noi cu maşina, cu motocicleta, cu bicicleta sau pe jos. Se spune că „o discuţie interesantă este la fel de reconfortantă că o cafea bună”. La noi le găsiţi pe ambele. Pe scurt, acesta este „secretul” nostru.

Cum va înţelegeţi cu localnicii?

Emilian: Foarte bine. Nu ştiu ce au gândit la început despre faptul că au venit nişte bucureşteni lângă ei, dar toţi vecinii noştri ştiu că muncim de dimineaţă până seara, indiferent de anotimp. De câte ori trec prin faţă curţii noastre o văd pe soţia mea plantând flori sau plivind şi pe mine cărând nişte scânduri sau construind ceva. Cred că pur şi simplu le-am câştigat respectul prin modul nostru de a fi. Ne respectăm, ne salutăm, participăm la diverse ceremonii tradiţionale locale, şi atunci lucrurile decurg lin. Vecinul nostru ne hrăneşte animalele când suntem la rândul nostru călători prin lume.

Cum v-aţi adaptat în Hintesti şi cât de diferiţi sunt argeşenii faţă de bucureşteni?

Emilian: Ne-am adaptat foarte bine. Am mai spus-o şi într-un alt context, suntem nişte orăşeni care se simt foarte bine la ţară. Bucureştenii sunt mai stresaţi şi mai nervoşi şi poate că unii dintre ei ar trebui să citească acest articol sau să ne viziteze ca să se convingă că viaţa pe pământ este mult, mult, mai frumoasă decât viaţa pe asfalt. Poate că unii dintre ei nici nu îşi imaginează că poate exista viaţă şi în afară metropolei. Eu aş spune că viaţă există mai ales în afară metropolei! La ţară trăieşti viaţa ta, într-un oraş aglomerat trăieşti viaţa altora. Într-o lume descrisă de „wireless”, „cordless”, „handless”  s.a.m.d., ajungi rapid la o existenţa „lifeless”. În cazul unui trafic aglomerat, bucureşteanul contemporan claxonează isteric şi scoate degetul mijlociu pe geam. Eu încetinesc şi îi fac semn să treacă celui care a încurcat circulaţia, pentru că lucrurile să revină, cu calm, la normal. Aşa am fost educat. Doar că este foarte greu să te păstrezi aşa într-un oraş că Bucureştiul, iar pentru mine asta înseamnă un consum nervos nejustificat. De când m-am mutat lângă Piteşti am reuşit să transpun în practică un vis mai vechi de-al meu, acela de a juca teatru de amatori. Am jucat până în prezent în 5 piese, din care într-una am avut chiar un rol dublu. A fost minunat! Am moştenit această înclinaţie de la bunicul Denes, care, la rândul lui, a jucat în cadrul unor trupe de amatori în diferite oraşe. În Bucureşti nu am reuşit acest lucru din cauza lipsei de timp. Într-un oraş că Bucureştiul te afli zi de zi în doar trei ipostaze: la serviciu, la volan sau în pat. Ipostază „viaţă personală” nu prea există.

Ce proiecte de viitor aveţi în promovarea acestui gen de turism inedit?

Emilian: Am fi încântaţi dacă am putea organiza, „în limita locurilor disponibile”, diverse evenimente culturale prin care să aducem laolaltă oameni „uniţi în spirit”, că să îl parafrazez pe un român celebru care ne-a vizitat de curând. La îndemnul unui prieten drag, pe care cu siguranţă îl cunoaşteţi , vrem să deschidem un blog la care să contribuie şi oaspeţii noştri. Acelaşi prieten m-a încurajat să construiesc în livada o casă cob, adică din buşteni şi pământ, plină de linii curbe, în genul caselor Hobbitilor. Vrem să promovăm conceptul de „slowfood” faţă de care suntem profund ataşaţi şi care nu înseamnă altceva decât îndemnul la o viaţă tihnită. Adică exact opusul vieţii trepidante şi sterile pe care ne-o propune societatea contemporană, al cărei blazon este „fastfood”. Apropo, va recomand să citiţi „Ghidul leneşului”.

Ancuţa, soţia dvs. este româncă. Cum aţi descrie coabitarea interetnică şi care este secretul ei?

Emilian: Secretul este dragostea. Soţia mea este un om cu un suflet mare, care l-a învăluit cu totul pe ucraineanul de lângă ea.

Cum vedeţi soluţia toleranţei interetnice în România?

Emilian: Educaţia. Numai şi numai educaţia îi face pe oameni mai buni, pe toate planurile, care includ şi toleranţă. Iar cei care doresc să participe la o „lecţie” de toleranţă ne pot vizită la Boho Chic.

 

Multiculture va continuă seria de interviuri şi articole cu oameni care interferează cu spaţiul românesc indiferent de locurile din care au sosit fascinaţi fiind de această ţară şi de cei cu care intră în contact.

 

 

Did you find apk for android? You can find new Free Android Games and apps.
Distribuie.

Despre Autor

Lasa Un Comentariu