INTERMARIUM / S Initiative

0
Want create site? Find Free WordPress Themes and plugins.

Spațiile geografice reprezintă, dincolo de niște simple arealuri definitorii pe harta fizică a lumii, nişte coordonate esențiale în privința identificării, în primul rând, a năzuințelor, intereselor, aspirațiilor, scopurilor unor națiuni/popoare ce urmăresc să-și prezerve identitatea și implicit, apartenența la un set de valori, ori chiar un modus vivendi am putea spune, în fața unor posibile viitoare provocări a căror alonjă n-ar putea-o combate singure, în parte. Este, dacă se dorește a fi spus, o formă flexibilă ori maleabilă de substituire conceptuală în cadrul noțiunii de securitate. Iar, în interiorul noțiunii de securitate, raportat spațiului dintre mări (în cazul de față: Baltică, Pontică și Adriatică – Intermarium), acea formă de substituire nu funcționează, decât doar la nivel teoretic, ea fiind etalată, cel mult, prin intermediul manifestărilor comunicaționale inter-universitare sau în cadrul cercurilor diplomatice cu caracter inofensiv, iar rezultatele sunt adoptate și materializate prin: comunicate sau statement-uri de cele mai multe ori formale.

Deținând cunoștințe în domeniul geopoliticii, știință, în concepția unora, disciplină “aservită” securității, conform viziunii altora, mărturisesc că, în ceea ce privește dinamismul teoretico-operațional care caracterizează geopolitica (prin subdisciplinele sale: topopolitica, morfopolitica, fiziopolitica, emporopolitica, economiopolitica, dar şi prin irenologie, polemologie, etc.), aceasta nu poate fi, în totalitate, recomandată în abordarea acestui studiu de caz, întrucât relațiile cu exteriorul ale conglomeratului spațial de factură securitară – Intermarium – nu pot fi justificate ca un tot unitar, atâta vreme cât nu există o uniformizare de fond și formă a intereselor actorilor politici care-l compun.

Un spațiu politic terestru, încadrat de un “triunghi” politic maritim constituie una dintre cele mai importante provocări din sfera relațiilor internaționale actuale, întrucât permite reluarea unei analize pluridisciplinare care, de la un fundament indefinibil, va fi totuşi un factor generator de soluții și viziuni de cooperare şi va ajunge să demareze un cadru asimetric pentru abordări complexe ca definire, cu posibilă marjă de câștig pentru cei interesați să recâștige respectul pierdut din cauza unei istorii nedrepte, petrecute de la 1945 încoace şi nu numai. Pentru ca acest lucru să poată fi fezabil este nevoie de voință şi de o disciplină cazonă în tot ceea ce ar reprezenta implicarea în proiecte.

Proiect, ca sintagmă, este de cele mai multe ori privit ca o modalitate de a implementa/realiza ceva de factură materială în conformitate cu niște condiții (geo)strategice sau cu un context dat ori recent conturat. Se uită, totuși, cel mai important aspect al rațiunii pentru care orice proiect este materializat. Acela de a genera un modus vivendi. Ca să fiu mai explicit, legat de problematica de față, asemenea Lumii Noi care a devenit simbolul valorilor democratice pentru un întreg mapamond, însuși spațiul dintre mări, în condițiile în care își dorește ceva anume, își poate folosi propria definiție de teritoriu dintre mări pentru a dezvolta, pornind de la o arie centrală bine determinată în interiorul UE şi NATO, o arie focală ce va inaugura comunitatea culturală, est-europeană.

Intermarium şi concepţia despre percepţia sa geografo-spaţialǎ:

Revenind asupra spaţiului dintre mări, valabilǎ şi în cazul său este relaţia dintre geografie şi factorul uman, fiind cea mai importantă referitor la evoluţiile viitoare. Nucleul ipotezelor şi aserţiunilor de factură ratzeliană tratează grupul uman (naţiunile est-europene) asemenea statului organic (conglomeratului spaţial, în cazul de faţă) pe care-l formează şi reprezintă, drept un organism dependent de factorul geografic, factor ce e văzut ca sprijin fundamental al acestui organism (grupul uman). Spaţiul este definit ca element ce-şi aduce aportul la formarea caracterului politic al grupurilor umane care există pe acel spaţiu. Semnificaţia sa este dată deci, de acel caracter politic şi astfel la rându-i, spaţiul depinde de acel caracter. În speţă, apare o relaţie reciprocă de dependenţă între spaţiu şi caracterul său politic. Viziunea ratzeliană despre spaţiu nu coincide cu cea juridică ce se referă la teritoriul unui stat. Pentru că spaţiul influenţează şi modelează cursul evolutiv al unei comunităţi şi aspiraţiile acesteia, tot spaţiul este cel care exprimă capacitatea şi limitele fizice de extindere ale acelei comunităţi, atitudinea sa mentală vizavi de lumea înconjurătoare: „Mărimea spaţiilor în care ne proiectăm ideile şi planurile politice este subordonată în totalitate suprafeţei în care ne mişcăm. De aceea, există concepţii mici şi mari despre spaţiu.”[1]

            Întrucât, anterior, am tratat relaţia de reciprocă dependenţă dintre grupul uman/comunitatea umană (caracterul politic) și spațiu, reflecțiile herderiene își fac, pe deplin, apariția în sistematizarea spațialității. Deoarece tema centrală este poporul, comunitatea, colectivitatea, atunci soarta acestuia/acesteia e legată de spațiul în care trăiește. Pornind de la perspectiva herderiană, spațiul în care evoluează un popor trebuie bine delimitat prin componenta care mijlocește organismele umane și valența non-organică a mediului, cultura. Prin cultură, popoarele iși dezvoltă simțul spațiului, caracterul și comportamentul politic se perfectează în raport cu acesta.

Poziția semnifică o tendință sau un aspect-cheie ca identitate politico-geografică și este analizată în funcție și în relație cu spațiul. Dimensiunea strict geografică asupra poziției se referă la situarea statului/arealului într-o emisferă sau alta a Terrei, la formele de relief pe care le deține, la hotarele naturale sau nu, la topografierea și cartografierea sa. Când poziția e abordată vizavi de noțiunea de spațiu, ea: „(…) corijează, supradimensionează sau subdimensionează spațiul”[2]. Acest lucru reprezintă oportunitatea de a evidenția semnificația acelui spațiu, posibilitatea de autoevaluare și de deschidere. Practic, poziția este cheia existenței spațiului respectiv. Întrucât se pune în relief și se insistă asupra caracterului politico-social al spațiului, oricare ar fi el, se poate face o diferențiere între spațiile mari și cele mici din perspectiva poziției; în sensul că celor mari ce presupun întinderi considerabile de pământ le asigură securitate indivizilor, iar spațiile mici sunt cele care adoptă o poziție intermediară, aceasta și pe fundalul contextului extern care la rându-i influențează ordinea politică ce generează adoptarea unei astfel de poziții. O situație aparte ce se întâlnește vizavi de noțiunea de poziție intermediară, este cea de spațiu-tampon creat artificial, din anumite motive, de către actori politici puternici ce îi asigură existența în parametri clari și exacți.

Alături de spațiu, cultura, poziție, o altă noțiune-cheie se remarcă, în privința graniței care se definește în corelație cu celelalte, anterior enumerate. În ciuda faptului că la prima vedere s-ar crede că granița derivă din poziție și chiar mai mult, deși capătă și ea caracteristici organiciste (rolul statelor/spațiilor-tampon), totuși ei i se atribuie valențe geopolitice. Granița e văzută ca pe un organ periferic care demonstrează evoluția de-a lungul timpului a unei entități, oricare ar fi aceasta. Granița reprezintă o expresie a situației interne a entității respective în relație cu exteriorul. La nivel de graniță, deseori entitățile interacționează în plină etalare a puterii lor, a capabilităților de a nutri la mărirea spațiului pe care-l posedă într-o anumită perioadă temporală. Încorporând semnificația politico-strategică în definiția sa, granița justifică și chiar generează o stare de fapt, o realitate. Orice entitate își pune în relief adevarăta valoare prin intermediul factorilor economici, culturali, comunicaționali ce sunt emiși de la centru (Mittelpunkt). Granița e locul în care aceștia interacționează cu aceiași factori ai altor entități politice. Iar la graniță se face diferența dintre intensitatea lor.

Ultima și poate cea mai importantă etapă de reflecție conceptuală asupra Intermarium-ului se focalizează asupra geo-spațiului și expansiunii entităților politice. Ele, ca noțiuni-cheie definitorii, dinamizează factorul geografic și pavează drumul problematicii geopolitice și securitare. Concepția herderiană pare că este privită drept punctul de pornire al afirmării spațiului dintre mări. O dată cu dezvoltarea culturii sale, concomitent cu acest proces, se consolidează latura civilizatoare a entității în cauză, ca o completare a nobleții sale ce conferă longevitate temporală culturii și forței sale modelatoare. Elementul cultural este cel care diferențiază un geo-spațiu de un imperiu. În cazul geo-spațiului, prezența culturii este esențială și manifestarea sa se întâlnește la nivel de areal, geo-spațiul american fiind un exemplu elocvent, în acest sens, iar forța cultural-civilizatorie raportându-se la scară continentală. În privința imperiului, intervine latura politică, unde crearea de noi entități politice, sub raport cultural-identitar, nu are loc, ci entitățile sunt subjugate de altele. Deci, cultura nu este răspândită la nivel de areal, doar politica justifică hegemonia cuceritorului în procesul decizional. Există șapte „legi” de factură ratzeliană ce întrunesc caracter valid, din punct de vedere teoretico-științific, mai puțin juridic, iar câteva dintre ele ar putea lesne avea aplicabilitate cazuisticii est-europene:

„a) Mărimea statelor crește o dată cu cultura lor. Creșterea unui stat este precedată de difuziunea culturii acestuia. Controlul politic al noilor arealuri necesită o mai mare energie, dar această energie poate fi obținută tot prin cultura…;

  1. b) Creșterea statelor trebuie să fie precedată de creșterea popoarelor și se manifestă în mod diferit. Creșterea teritorială se realizează prin intensificarea schimbului și comunicării între oameni, deci prin mijloace nepolitice. Avansarea granițelor politice sunt precedate de cele vamale…;
  2. d) Granițele constituie organul periferic al statului, reflectând toate transformările pe care acesta le suferă. Ele se extind și se contractă odată cu variațiile în suprafață ale arealului respectiv, putându-se distinge granițe vechi și granițe în plină dezvoltare;
  3. e) În creșterea sa, statul încearcă să absoarbă poziții și teritorii valoroase din punct de vedere politic…;
  4. f) Stimularea pentru creșterea spațială vine din afară. Statele mai mari și mai civilizate transmit conceptul de spațiu statelor primitive, mai puțin dezvoltate, ele fiind dezavantajate de faptul că nu concep un spațiu mai larg decât teritoriul statului lor…”[3].

Spațiul este atât elementul de echilibru, cât și cel generator de crize care ar pune în pericol viitorul oamenilor. Acest fapt nu exprimă sau definește nimic altceva decât inegalitatea culturilor. O cultură secondată de forța civilizatoare trebuie înlesnită să-și atingă scopurile, deoarece astfel se asigură progresul umanității, prin deciziile celor puternici.

Punct de vedere asupra conceptului de INTERMARIUM :

Prefacerile care sunt încă în derulare, impun o analiză detaliată asupra cauzelor evenimentelor, fenomenelor și proceselor ce dau consistență studiului întreprins. Prin aceasta, domeniul relațiilor internaționale permite o evaluare a sa dintr-o perspectivă mai largă și mai complexă, fiind nevoit să manifeste adaptabilitate la situațiile create.

În teoria și practica relațiilor internaționale, spațiul și/sau spațialitatea este des evidențiat(ă) și analizat(ă) prin intermediul manifestărilor politice, privite ca modalitate prin care sunt prezentate și, ulterior, impuse anumite decizii ce fundamentează politica diplomatică a statelor (în special, a Marilor Puteri) în privința raporturilor lor bi- și/sau multilaterale.

Ultimele trei summit-uri ale OTAN care au avut loc la: Cardiff (GB), Varșovia (PL) și Bruxelles (BEL), au coincis cu problematica reanalizării credibilității alianței pe plan regional (la nivel de Europa), dar și a monitorizării mai atente a factorilor care au stat și vor sta la baza schimburilor ce-au avut și vor avea loc la îmbinarea dintre blocurile politice ce vor ființa globalizarea, cu rezultat-impact asupra vieții socio-economico-culturale a diverselor comunități și instituții ce vor forma viitoarea societate globală.

Când vorbim despre spațiu, în accepțiunea sa politică, nu ne limităm doar în a-l identifica cu un actor politic sau cu mai mulți ce își desfășoară evoluția în raport cu exteriorul prin mecanismele specifice politicii externe (diplomației). Nu ne limităm în a-i decela trăsăturile de caracter în funcție de tipul climatic, ci îl privim prin prisma noului tip de analiză a relațiilor contemporane ce are ca fundament, complexitatea momentului. Complexitatea momentului, în cazul tematicii de față, îl reprezintă însuși studiul aprofundat, dar, în același timp, aparte al noțiunii/termenului de securitate. A opera cu securitatea, în ceea ce privește Intermarium, înseamnă a plonja într-un context de o complexitate unică, originală chiar. Osatura pe care se va elabora analiza, propune o incursiune într-o istorie a culturii comunicaționale la nivel de state, raportat arealului dintre cele trei spații maritime, proces insidios, întrucât opune, dar și leagă ideile, aspirațiile și așteptările prezentului și ale viitorului națiunilor care au făurit împreună ori sub imperiul deciziilor altora, reprezentări/realități societal-instituționale ce stau, azi, la baza conceptului de mentalitate colectivă. Finalitatea actului întreprins își impune a creiona sau chiar a genera un cadru plurivalent ca format de tratare, dar unitar ca acțiune în relație cu mediul înconjurător. De aceea, se pretează perfect, în acest demers, sintagma piłsudski-ană de Intermarium.

Necesitatea uzitării, în plan diplomatic-regional, a formulei de Intermarium, dublate de imperativitatea implementării cât mai rapide a unei uniuni politico-economice, mulate pe coordonatele geografice ale Intermarium, rezultă dintr-o reescaladare a vulnerabilităților strategice cu care se confruntă foștii sateliți politici ai Moscovei. Aceste vulnerabilități își au rădăcinile într-o evoluție istorică deloc favorabilă acestora și nefastă cultivării relațiilor bilaterale dintre aceștia. Deoarece vom vorbi aici despre o manifestare a raporturilor bilaterale dintre Puterile istoric-tradiționale vizavi de ansamblul estic și sud-estic european, raporturi ce s-au evidențiat/se evidențiază și se vor evidenția la nivel de Intermarium, trebuie menționat că rațiunile securitare ale est-europenilor au stat la baza inițierii diverselor forme de apărare, de descurajare ale acelor Puteri, inițiative care au debutat încă din Evul Mediu, au tins să intre în registrul diplomației universale în perioada pașoptistă, iar situația politică dintre cele două războaie mondiale a testat, fără rezultatul scontat ori pe jumătate doar, punerea în practică a teoriei securitare piłsudski-ene, reinterpretate.

Intermarium în ansamblul relațiilor internaționale:

Orice națiune este, înainte de toate, un corp viu a cărui existență se justifică prin patrimoniul valoric pe care îl deține, atât uman, cât și material, pe care îl cultivă și, ulterior, își promovează prin intermediul acestuia originalitatea, identitatea, locul pe care-l ocupă în ierarhia valorică a umanității. Din punct de vedere istoric, teoria denumirii unui areal după grupul uman majoritar care îl locuiește, fapt care a condus la apariția și cristalizarea statelor și națiunilor, poate fi, într-o oarecare măsură, extrapolată și operată în cazul Intermarium. Însă, la o altă scară! Așadar, istoria este suficient de importantă în procesul de construire a unei/unor societăți. Însă, asemenea profesorului G. Friedmann care afirma că geopolitica lucrează împotriva hărții și viceversa, istoria, de multe ori, lucrează împotriva dezideratelor anumitor actori politici/popoare. Istoria Europei de Est (care implicit înglobează și sud-estul continentului) a fost și este încă racordată Marilor Puteri și scopurilor acestora în cadrul raporturilor politico-diplomatice dintre ele.

După cum am exprimat mai sus, apariţia unui „ecosistem societal” este dat de către valorile sale umane care sunt focalizate asupra generării unei viziuni legat de viitorul lor parcurs evolutiv ca şi comunităţi distincte. Astfel, acea viziune evidenţiază importanţa strategică pe care acele comunităţi o conştientizează şi o fac cunoscută prin factorii geografici ai puterii pe care o deţin şi modelează. Şi pentru că Puterile europene şi-au internaţionalizat scopurile în contextul primei conflagraţii mondiale, în sfera intereselor divergente, Mackinder a realizat o radiografie a cauzelor, reflectată prin procesul de reconstrucţie a practicii politice.[4] Eurasia este denumită Insula-Lume, al cărei centru este disputat aprig de Marile Puteri, căci în viziunea mackinderiană, actorul politic care controlează centrul Insulei-Lume este îndreptăţit să emită pretenţii de dominaţie mondială. Centrul Eurasiei este cunoscut sub noţiunea de Heartland şi teoria în cauză are următoarea rezonanţa politică:

„Cine controlează Europa de Est, controlează Heartland-ul;

Cine controlează Heartland-ul, controlează Insula-Lume;

Cine controlează Insula-Lume, controlează Lumea”.[5]

Contemporanul polonez al lordului Mackinder, Józef Piłsudski, mareşal şi om de stat, a fost părintele, teoreticianul şi prim-utilizatorul, în cadrul diplomaţiei, al conceptului redimensionat de Heartland, Intermarium. Însă, forma, modalitatea prin care a prelucrat viziunea sa cu privire la semnificaţia strategic-securitară a spaţiului dintre cele trei mări este de o complexitate desăvârşită. Înţelegând că momentul Rapallo de la 1922 reprezintă un nou start al competiţiei dintre Germania şi Rusia pentru exercitarea hegemoniei mondiale, Europa de Est se înscria atât ca punct de sprijin, cât şi zona-tampon ori masă de manevră în atingerea unei proporţii însemnate a respectivului deziderat.

Polonia, asemenea României a cunoscut vitregia dictatelor politice, dar într-o manieră mult mai dură, hotarele sale modificându-se, restrângându-se şi volatilizându-se cu repeziciune în funcţie de deciziile vecinilor din vest şi est. Spre deosebire de România pe al cărei teritoriu s- a jucat „pelicula” ciocnirii a trei civilizaţii, prin politica domino-ului care a „opus” status-quo-ul Transilvaniei şi Basarabiei, pe de o parte, şi al Valahiei şi Moldovei, pe de alta parte, ultimele două prezervând vie conştiinţa naţională până la 1918 şi după, Polonia a evoluat mult diferit. Poporul polon nu a contat niciodată la masa înţelegerilor (negocierilor) dintre nemţi şi ruşi. A rezistat cu stoicism în faţa aşa-zisului finis Poloniae ce a cuprins mai multe episoade, dar istoria a întărit spiritul naţional expus cu atâta forţă expresivă de către Jan Matejko şi i-a oferit şansa de a implementa o viziune. Această viziune a survenit într-un moment-cheie din istoria polonezilor, când o nouă apocalipsă existenţială pentru panii jagełłoni avea să se petreacă o dată cu 1939. Viziunea s-a numit Intermarium şi a urmărit două linii complementare: Prometeismul care urmărea disoluţia Rusiei între naţiunile constituente; şi crearea unei federaţii compuse din naţiuni amplasate geografic între Baltica şi Pontus Euxinus care să obstrucţioneze colaborarea dintre Berlin şi Moscova prin garantarea unui echilibru de putere, durabil.

Intermarium, ca viziune securitar-geopolitică, s-a concretizat doar între Varşovia şi Bucureşti, relaţiile de politică externă dintre Polonia şi Cehoslovacia sau Ucraina, precum şi dintre România şi Ungaria sau Bulgaria fiind obstrucţionate de existenţa unei stări polemologice pasive, ca urmare a rezultatelor tratativelor de pace de la: Versailles, Saint-Germain, Neuilly şi Trianon. Aceste evenimente au restructurat mult, în anii care au urmat, strategiile acestor state şi raporturile dintre ele, poziţiile antagonice lăsând să se observe relaţiile de superioritate-inferioritate care vor reactiva cu prilejul celui de-al doilea război mondial. Se mai poate adăuga aici faptul că handicapul neînţelegerilor a derivat din diferenţele de percepţie asupra noii realităţi cartografice, generate. Ungaria, nostalgică a unui imperiu cu o sumedenie de popoare subjugate în jur, restrânsă teritorial doar la pusta panonică; frustrările Pragăi în relaţia cu Viena care au debutat la 1866, au continuat cu galvanizarea raporturilor praghezo-varşoviene în ceea ce priveşte regiunea Teschen, iar mai târziu urma să fie escaladate în problema Rusiei subcarpatice; Bulgaria care se află la antipozi cu România în privinţa compactării politicii unioniste referitor la Macedonia care revenea Serbiei, şi sudul Dobrogei care rămânea în componenţa României, micşorându-i litoralul pontic. Ucraina devine un stat proaspăt-creat la 1917, după îndelungate şi chinuitoare etape de coagulare a unor teritorii revendicate de Polonia, Lituania, Rusia, Ungaria. Încă de la început, va încerca să se delimiteze de statutul de gubernie sau zonă-tampon, susţinută fiind de Polonia, dar anii `40 o vor pune la grea încercare. Totuşi, spiritul ucrainean, bătăios şi ambiţios, asemenea celui polonez, îşi va însuşi cu multă acribie edictele fundamentale ale confucianismului şi va opera cu ele atât de exemplar, încât va transforma timiditatea specifică startului în politica internaţională, în victorii strategice ce vor aduce Kievul la viitoarele runde de negocieri, într-o postură de actor politic cu veleităţi de putere zonală. Faptul a fost evidenţiat, mai cu seamă, după 1991, în relaţia cu Ungaria (problema maghiarilor din zona subcarpatică) şi România (diferendul privind accesul la gurile Dunării – canalul Bâstroe şi statutul ins. Şerpilor).

O dată cu cel de-al doilea război mondial, cei doi piloni ai zonei dintre mări sunt supuşi unei asidue presiuni din partea Germaniei şi Rusiei, iar Pactul Ribbentrop-Molotov consfinţeşte debutul demantelării aşa-numitului, Intermarium. Chiar dacă logica celei de-a doua mari conflagraţii a însemnat o reinternaţionalizare a intereselor celor mari, scurta perioadă de până la 1946, de când a început comunizarea forţată a Europei de Est, a evidenţiat cel mai important segment care a pulverizat solidarizarea statelor din Europa de Est – problematica minorităţilor naţionale, aspect ce-a fost extrapolat din domeniul juridico-politic în cel economico-financiar. Rolul NATO şi al UE, după anii `90, a fost acela de a conferi o platformă mai flexibilă şi mai mobilă, în vederea apropierii dintre statele Europei pe considerente interculturale, ca primă fază a viitoarei conlucrări economico-sociale care să contureze mult mai bine profilul politic al Europei unite ca parte-bloc în cadrul procesului de globalizare.

Intermarium– între concept securitar şi concept geopolitic:

Evoluţiile care au avut loc după 1989 încoace, au demonstrat că politicile conferă cadru propice repetabilităţii evenimentelor majore, petrecute într-un anume context istoric, care tind să redefinească anumite scopuri, obiective prin adaptarea acestora la o realitate istorică, aflată în plină derulare, aşa precum e timpul prezent.

Organizaţii interguvernamentale ca NATO sau UE, prin setul de politici aplicate tuturor membrilor lor, nu au declanşat nimic altceva decât o redelimitare a statelor dezvoltate de cele aflate în plină emergenţă. Emergenţă lipsită de factorul securitar, ori acesta fiind absent, cu desăvârşire. Pentru evitarea retrăirii experienţelor nefaste din trecutul nu foarte îndepărtat, statele Grupului de la Visegrád, în frunte cu Polonia, au propus lărgirea cadrului instituţional către ţările din spaţiul est-european căruia i-au conferit, astfel, o importanţă strategică aparte. Spaţiu de care geografic, istoric şi cultural aparţin şi ele. Propunerea a fost avansată de către Polonia României, Croaţiei şi Ucrainei şi este prevăzută cu flexibilităţi şi deschideri ce pot fi analizate şi chiar valorificate.[6]

Se pune problema vizavi de avantajele şi şansele pe care le-ar oferi această propunere sau iniţiativă ce are la bază un statut de alianţă securitar-politică, dar şi o componentă importantă de piaţă unică şi spaţiu de liber schimb.[7] Cu alte cuvinte, se poate vorbi despre o Antantă politico-economică zonală, în estul Europei, cu încuviinţarea Bruxelles-ului şi susţinerea Washington-ului, chiar şi a Moscovei. Nu trebuie uitat faptul că Moscova a iniţiat generarea unei Uniuni Europene de Est care să stopeze avântul Occidentului în privinţa extinderii NATO şi UE înspre răsărit.

Important va fi în ce masură, acest spaţiu va fiinţa cu atribute certe de regiune secură care îşi va dezvolta o geopolitică suficient de dinamică astfel încât să conteze în procesul de „autonomizare” a spaţiilor ce compun Uniunea. Aceasta autonomizare va putea surveni pe fundalul descentralizării decizionale, adoptate la nivelul forurilor europene, cu deplina acceptanţa a atributelor mai-sus menţinute. Este ceea ce s-ar putea numi particularizarea politicii externe a Uniunii prin subsidiaritate, în funcţie de caz şi actorii implicaţi.

Europa de Est poate deveni un spaţiu complex pentru arhitectura securitară şi geopolitică a UE, fiindcă reprezintă un proiect de cooperare militară în sprijinul noilor membri, dublând astfel importanţa acestora în interiorul NATO prin coagularea statelor contributoare cu 2% din PIB-ul naţional, în vederea protejării flancului estic al alianţei în Europa. Aceasta nu înseamnă creionarea condiţiilor de apariţie a unui NATO în interiorul său. În schimb, consolidează percepţia privitor la prezenţa mult mai vizibilă a Statelor Unite în Europa. Şi nu în ultimul rând, ar contribui la descurajarea iniţiativelor eurocentriste susţinute de E. Macron şi A. Merkel, o dată cu Brexit, initiaţive care ar afecta raporturile socio-economice dintre vest şi est. Astfel, Europa de Est privită ca şi concept securitar-geopolitic, ar trebui înţeleasă drept un avanpost complex, conform perspectivelor de dezvoltare economică, coroborate cu factorul comun securitar, în vederea limitării/excluderii simpatiilor/intereselor faţă de Rusia sau în relaţie cu aceasta. Pe fundalul implementării unei infrastructuri robuste, cadru necesar asigurării emergenţei economico-financiare, contracararea zonei monedei comune, euro, zonă care cuprinde nucleul solid al UE, reprezintă încercarea de diminuare a intenţiilor germane sau ale Bruxelles-ului influenţat de Berlin de a se impune tot mai puternic la nivelul Uniunii[8].

Europa de Est, sau conceptual apelând-o Iniţiativa celor trei Mări, se autodefineşte doar în domeniul cooperării politico-militare şi a celei energetice. Statele care aderă la această alianţă, sunt membre şi ale UE, şi ale NATO (excepţie făcând Austria şi Muntenegru), dar sunt luate în calcul şi două extra-comunitare, precum Serbia şi Ucraina. Chiar dacă amintim de o zonă eterogenă care se bazează pe trei state-piloni: Polonia, Croaţia şi România, în raporturile cu Vestul, pe fundalul Brexit (Londra implicându-se masiv în ultimii 5-7 ani în fragmentarea relaţiei bilaterale dintre Moscova şi Berlin prin susţinerea instituţională, în interiorul UE, a Poloniei), locul Albionului va trebui preluat de SUA. Numai în acest fel, forţa crescândă a nemţilor în afacerile regionale şi internaţionale va putea fi stăvilită, concomitent cu exercitarea unui soft-containment la adresa Kremlinului.

Momentul aşteptat de comunitatea est-europeană din partea SUA este unul de diseminare a elementelor cadrului propice pentru implementarea unui Plan Marshall 2.0. Însă, ceea ce este vizibil conturat, e chiar contextul politic existent care nu seamănă deloc cu cel de după 1945. Aşadar, pentru a se ajunge în faza finală a promovării valorilor Iniţiativei celor trei Mări, iniţiativă văzută ca o alianţă cordială sau înţelegere de într-ajutorare a statelor din această parte a lumii care se confruntă cu Rusia în postura unei serioase ameninţări la adresa suveranităţii lor naţionale, acest proiect ar trebui să aibă mai multă consistenţă economică. După modelul fostei şi actualei Uniuni Europene Occidentale (UEO), experienţa unei zone de liber schimb ar putea fi testată şi în cazul Europei de Est. Acest lucru poate să implice nişte măsuri care ar avantaja mediul de afaceri regional în a coopera prin: reducere suplimentară a regimurilor vamale, a investiţiilor transfrontaliere şi perfectarea unui regim al circulaţiei cetăţenilor mai favorabil decât cel existent, în prezent, la nivelul Uniunii Europene. Astfel, tot acest proces ar pregăti întregul areal confruntării cu economia convertită la moneda euro. Unii analişti economici merg într-atât de departe, încât previzionează raţionamentul utilizării unei monede unice în cadrul schimburilor economice dintre statele Europei de Est. În varianta de debut fiscal a economiei UE, când moneda de referinţă a fost ales ECU[9], în cazul de faţă s-ar putea apela la dolarul american. De la un astfel de moment se poate perfecta apariţia noţiunii politico-economice de Europa de Est sau conceptului de Intermarium/Iniţiativa celor trei Mări, totul susţinut din punct de vedere instituţional de omniprezenţa „spiritului” american.

Ţările membre ale Iniţiativei pot astfel să se susţină una pe cealaltă. Ar putea să-şi coordoneze acţiunile comerciale, precum să şi impună Rusiei posibile sancţiuni economice, financiare, contra companiilor energetice ruse. În cadrul anumitor organizaţii interguvernamentale ca: ONU, OSCE, Consiliul Europei sau OECD, eforturile diplomatice ar avea o alta percepţie şi anvergură. Din punct de vedere securitar, colaborarea militară s-ar putea fructifica printr-o sumedenie de iniţiative, cum ar fi: schimb voluntar de trupe, de personal de securitate, de consilieri militari, de experţi în comunicare, de ingineri militari, etc. În felul acesta, în baza conceptului de particularizare a politicii externe la nivelul UE, ar putea trage un semnal de alarmă Moscovei privitor la implicarea acesteia în orice viitor conflict ce va declanşa escaladarea într-o confruntare multilaterală, fiind vorba despre o mini-alianţă militară de state. O alianţă oficializată de ţări care au cultivat relaţii solide de cooperare ar fi benefică nu doar intereselor naţionale ale acestor state, ci şi UE şi NATO, în vederea consolidării graniţelor estice, făcându-le mai stabile şi mai atractive pentru demararea discuţiilor cu terţi actori politici. Un spaţiu considerabil securizat înseamnă şi capacitatea de a recurge la o geopolitică dinamică şi constructivă, pe termen mediu şi lung. Înseamnă să înţelegi semnificaţia arealurilor maritime care te definesc ca Iniţiativă şi îţi conferă şansele de a te remarca în viaţa politică internaţională prin maximizarea tuturor atuurilor.

Radu Moldovan

Sursa imaginii de mai jos este:  https://www.youtube.com/watch?v=Rmb6-KL47T0

[1]F. Ratzel, Geographie politique, Paris, ed. Editions Regionales Europeennes, 1988, p.16.

[2]I. Nicu Sava, Scoala geopolitică germană, Bucureşti, ed. Info-Team, 1997, p.39.

[3]V. Bodocan, Geografie politică, Cluj-Napoca, ed. Presa Universitară Clujeană, 1995, p.9.

[4]H.J.Mackinder, Democratic Ideals and Reality: a Study of the Politics of Reconstruction, Londra, ed. Constable, 1919.

[5]H.J.Mackinder, The Geographical Pivot of History, în rev. Geographical Journal, vol.23, Londra, ed. Royal Geographical Society, 1904, pp.437-444.

[6]I.Chifu, Proiectul strategic, Intermarium: coaliţie în reformarea UE, coeziune de interese ale egalilor şi plan de rezervă în prăbuşirea Europei, în ziarul EVZ, 20 iulie 2016.

[7]Idem.

[8] F.Clem, O zonă economică şi o monedă comună pentru ţările din “Intermarium” – Iniţiativa celor 3 Mări (BABS), document postat pe site-ul: www.activenews.ro/stiri-politic/, 11 iulie 2017.

[9] Idem.

Did you find apk for android? You can find new Free Android Games and apps.
Distribuie.

Despre Autor

Lasa Un Comentariu